Cineva mi-a scris odata ca sunt un medic frustrat si ca orice abatere a personalului medical de la profesionalismul desavarsit trebuie aspru pedepsita si reclamata la organele “competente”. Abaterea insemna apelativul “fată” adresat unei adolescente sau intrebari precum “Ce va face sa veniti la Urgenta pt o tuse de 3 luni?”.
As vrea sa-i transmit ca are dreptate, suntem niste frustrati, noi, astia din sistemul medical.
Nu ne-am nascut frustrati, nu e ceva congenital. E o frustrare dobandita. Intri in sistem neted ca un bebelus, apoi incep sa-ti creasca straturi de solzi. Sunt solzi protectori, cu care ai nevoie sa te acoperi ca sa rezisti.
UPU e un carusel cu emotii. Nu exista zi in care sa nu treci printr-o multitudine de stari.
Copilul care a venit pt ca “mai tuseste,il mai doare urechea… ITP-ul..” (spune tatal la triaj) imparte acelasi spatiu cu cel care e cianotic si mai respira o data pe minut.
In boxa 2 se afla o fetita de 5 ani jumate: tumora cerebrala maligna de talamus. Inoperabila. Are fața umflata de cortizon. Poarta caciula ca sa-si acopere alopecia totala. Din cand in cand vede dublu. E linistita, stie ce urmeaza. Viata ei asa se desfasoara de 1 an. Nu plange la branula, vrea doar sa treaca durerea. Parintii sunt tacuti. Asteapta resemnati… nici ei nu stiu ce. Lasa viata sa se petreaca, pana in ultima clipa.
Langa boxa 2 se afla un baiat de 14 ani venit la UPU pt 3 scaune diareice. “I-am dat un probiotic, dar daca are diaree il scoate, deci degeaba…”. Mama e doar scoasa din rutina obisnuita, dar o sa termine repede toata treaba, ca a venit la Urgente. Asa nu mai e nevoie sa se programeze si apoi sa mearga la medicul de familie.
In sala de asteptare, 2 mame se intrec in urlete. Una e suparata ca nu a gasit un medicament la prima farmacie, cealalta ca nu a reusit sa intre in fata, in ciuda promisiunilor ca “va fi draguta”. Copiii din sala asculta scandalul, iar majoritatea nu par speriati. Probabil sunt obisnuiti.
O mama lesina dupa ce copilului i se recolteaza sange.
Alta merge la tonomat sa isi ia o cafea in timp ce copilul ei e sub manevre de resuscitare. Se declara decesul si este preluat urmatorul pacient: o fetita cu mancarime in zona intima.
Tatal stie ca in acel spatiu, un copil tocmai si-a dat ultima suflare, dar pt el, prioritar e tratamentul pt mancarimea vulvara a fiicei. Consult fetita in boxa 2, vis a vis de camera in care se afla inca trupul intepenit, acoperit cu cearsaf. Este intrebat care e urgenta, iar el isi suna sotia sa-i dicteze o reclamatie. Nu si-a pierdut cumpatul, urmeaza pasii fara emotii, stiind exact cum merg lucrurile. E dreptul lui sa vina la 3 dimineata pt prurit vulvar. E obligatia noastra sa rezolvam cazul.
Certificat de deces, reteta pt mancarime, scutire medicala pt diaree…e 3 dimineata.
Ambulanta aduce un copil cu febra. E a 3-a ambulanta care vine la caz in 3 zile, pt acelasi simptom. Mama nu cunoaste alta cale catre tratament. E dreptul ei sa cheme ambulanta oricand doreste. E datoria ambulantei sa vina la caz oricand e chemata.
R nu vine cu ambulanta, e adus de tata, de la domiciliu. Are 11 ani si de 3 ani are o tumora extrem de rara.: cordom de clivus. De 3 ani, viata lui consta in vizite la spital si incercari de a trata nenorocirea care a aparut in viata lui. Are cicatrici postoperatorii. Parul din cap e foarte rar. Unghiile sunt distruse, iar pielea ii e patata din cauza chimioterapiei. Are mucozita ca si complicatie si sta permanent cu o batista la nas. Tatal imi spune sa nu ma supar sau sa consider ca imi dicteaza ce e de facut, dar trebuie sa facem CT cerebral si de coloana pana la C3( caci pana acolo coboară tumora), ecografie abdominala si consult neurochirurgical. Nu am cum sa ma supar intr-o astfel de situatie. Parintii au citit mai multe decat mine despre boala asta si sunt la a n-a venire la spital. Copilul e intelegator, cooperant si ne arata venele cele mai bune pt montat branula. Ne spune ca stie cum trebuie sa stea la CT, caci a mai trecut de multe ori prin asta. Tumora nu mai e pana la C3, s-a dus pana la C7, si probabil ca a devenit inoperabila.
Cineva bate cu putere in usa. Bataile de genul asta apar in 2 scenarii: cineva are viata pusa in pericol sau un parinte nervos nu mai are rabdare. Nu stii niciodata care din variante e in spatele usii. Trebuie sa isi risti pielea, luand in considerare intotdeauna primul scenariu. Dar, in majoritatea cazurilor, e al doilea…
Iti vine sa pleci departe cand auzi acele batai. Imi dau palpitatii, imi provoaca greata si stare de rau. Am nevoie de o perioada in care sa stau pur si simplu, ca o leguma, sa-mi revin din starea de soc.
Cand usa se deschide, un tatic nervos intreaba cat mai dureaza pana la Ionel, caci ii e foame si somn.
In stationar se afla 2 pacienti: un adolescent de 16 ani, beat, si un sugar de 2 luni.
Mama adolescentului se plimba anxioasa dintr-un capat al holului in celalalt. E ingrijorata ca baiatul are greata. Ar vrea sa se interneze, sa fie sigura ca va fi bine.
Sugarul de 2 luni face febra, varsa dupa fiecare masa si tuseste de 2 saptamani. Mama nu vrea sa ramana in spital nici in ruptul capului.
Simt o imensa mila de copiii oncologici si de parintii lor. Nu cred ca exista o piatra mai greu de dus decat boala incurabila a propriului copil. Imi e foarte greu sa ii privesc, sa le vorbesc si sufletul imi plange, desi pe afara nu se vede nimic.
Simt nedreptate pt ca sunt obligata sa consult o mancarime in fund la 3 dimineata.
Imi e groaza, frica, mila de copiii a caror viata mai atarna de un fir de ata, si de parintii lor.
Imi e frica de pumnii dati in usa.
Imi e greata dupa toate orele petrecute la spital, cu sentimente amestecate, in care din cand in cand, te mai gandesti si la familia pe care ai lasat-o acasa si care speri ca e bine, desi totul in jur pare o nesfarsita tragedie.
Am multi solzi crescuti pe mine. Sunt o frustrata. Doamna care m-a denumit asa are pielea neteda. Ea coloreaza parul, este hair-stilist. Si poate chiar e profesionist desavarsit, care a muncit atat de mult incat isi permite masini de lux. Probabil ca ia pe un tuns cat iau eu pe o garda. Poate chiar tunde si noaptea, nu stiu…
Dar asta mi-am ales. Si tot asta as alege intr-o alta viata, dar intr-o viata in care as putea schimba regulile jocului si mai ales, ale jobului.