Una din provocarile unei mame care lucreaza in Urgente e aceea de a gestiona viata propriului copil incercand sa dea la o parte si in acelasi timp, sa tina cont de ceea ce vede la spital.
Viata noastra se traieste intr-o mare precautie, iar cu fiecare pas pe care il facem impreuna pe strada, imi amintesc de un caz de la UPU.
“ Nu, cata vreme traiesc eu voi nu veti urca pe trotineta electrica! Nici in curte, nici in strada. Nicaieri. Niciodata!” Un copil a murit dupa ce s-a plimbat cu trotineta in curtea casei!
“ Nu, nu mergeti cu bicicleta pe strada, ci numai in parcuri si locuri special amenajate! Si numai cu casca!” Un copil a murit mergand cu bicicleta pe trecerea de pietoni!
“Nu, nu mergeti pe locul din fata pana la varsta de 12 ani! Stati pe locurile din spate, cu centurile puse corect!” Sunt atatia copii care au murit in accidente rutiere!
“Nu, nu mergeti singuri pe trecerea de pietoni, ci numai de mana cu adultul! Nu toti soferii sunt atenti la drum, unii sunt atenti la telefon, iar voi sunteti mici si e posibil sa nu va vada!”
“Nu, nu mergeti singuri in mare, chiar daca stiti sa inotati. Vreau sa fiti permanent in aria mea vizuala!”
“Nu mancati alune, popcorn sau seminte cu pumnul, luati cate una, pe rand. Nu radeti, nu alergati, nu stati culcat cu mancarea in gura!” Sunt copii care au murit inecati cu mancare!”
“Mami, dar tu nu ne lasi sa facem nimic!…”
Nicio mama care si-a pierdut copilul in astfel de circumstante nu a crezut ca i se va intampla tocmai ei… dar cu toate astea, cazurile exista… si nu sunt putine.
In mintea mea vizionez zilnic imaginea mamelor care au pierdut ce au avut mai scump pe lume, in cateva secunde. Secunde venite dupa o zi in care totul s-a desfasurat normal, in rutina de zi cu zi. Suntem atat de preocupati sa le oferim haine curate si calcate, mancare sanatoasa, optionale si vieti incarcate cu distractie si cu frumos.
O am in minte pe mama care si-a vazut fetita de 6 ani calcata de masina, intubata si ventilata mecanic, in convulsii, cu echimoze si escoriatii pe abdomen si pe membre. Terminata de durere, intr-un atac de panica in care nu mai stia cine e, incapabila sa semneze consimtamantul manevrelor medicale. Mana tremuranda o lua in toate directiile, scriind niste litere si cifre indescifrabile, ce pareau a fi atat de lipsite de sens.
“Va rog, salvati-o!!! Ea e aerul meu! Va rog!!!”
In jurul ei medicii si asistentele se agitau, incercand fiecare sa faca ceva pt copil.
Pana in urma 1 ora, nu se gandea decat la ce sa ii pregateasca la cina.
Nu stiu daca ai mei au avut noroc sau ghinion, cu o mama ca mine. Noptile in care suntem despartiti genereaza cele mai intense frici. Jumatatea rationala stie ca nu ii va putea proteja mereu si ca nenorocirile se pot intampla, oricata protectie le-as oferi. Cealalta jumatate ar vrea sa prelungeasca cordonul ombilical si sa ii tina intr-o cutie. Dar cert e ca incep sa ma inteleaga si imi arata o maturitate pe care nu ar trebui sa o aiba la varsta lor. Si ce e mai trist de atat, e faptul ca aceasta maturitate denota mai degraba ca ma inteleg ei pe mine si nu neaparat constientizarea pericolului. E o maturitate bagata cu forta in ei, impusa si indesata in sufletele lor mici, care nu inteleg ireversibilitatea mortii.
Practic, ei ma protejeaza pe mine.