Cand eram medic rezident, aveam un carnețoi grosuț cu doze de medicamente: antitermice pe cale orala/intrarectala/intravenoasa, antibioticele din fiecare clasa, orale si injectabile, antihistaminice, antifungice, cortizoane de toate felurile, unguente, antiacide si tot ce mai folosim in practica de zi cu zi.
Inainte de fiecare garda le citeam si reciteam si ma verificam daca le stiu corect. Fiecare garda era un examen prin care trebuia sa trec. Anxietatea se manifesta intens si intram in spital cu o teama imensa, care ma darama psihic inainte ca treaba sa inceapa efectiv.
Astazi ma pregatesc altfel… sunt pasarea care paraseste cuibul, dar inainte de a-si lua zborul trebuie sa lase totul in ordine pt pui: mancare, haine spalate si calcate, indicatii despre teme si despre diverse lucruri pe care le au de facut.
“Mami, dar nu vreau sa pleci in garda! E weekend…🥺!”
Dau pupici si imbratisari cat sa ajunga pt 36 de ore si plec, cu sentimentul de vinovatie si cu intrebarea daca merita sacrificiul. De fiecare data o rostesc si ramane in aer, asteptand, parca, un raspuns care se amana la nesfarsit, pt garda urmatoare, si apoi urmatoare.
Pe drum aud pasarile. Ciripesc a optimism si voie buna, sau a incurajare… sau poate asa le percep eu.

Prima parte a garzii se desfasoara fara prea multe incidente. Ne intelegem bine cu parintii, copiii au probleme minore.
Ascultam, completam, consultam, scriem retete, explicam.
Tuse, febra, varsaturi, dureri abdominale.

Am baut deja a doua cafea si lucrurile merg bine, aproape ca nu simt cum trece timpul si s-a facut deja seara. Ba chiar am sentimentul ciudat ca pt o garda de weekend, lipseste ceva…

E suficient sa vina 2 urgente si toate incep sa mearga mult mai greu. E ca in jocul ala in care impusti bile asezate pe culori, iar daca nu nimerești culorile potrivite, se aglutineaza toate bilele, pana mori. Bilele sunt pacientii, care vin intr-un ritm ce ne depaseste. Un pacient iese, 5 pacienti noi intra.

Ambulanta 1 aduce dintr-un spital privat o fetita de 7 ani, in cetoacidoza diabetica.
Intr-o luna a slabit 8 kg, iar astazi starea s-a agravat. In urma investigatiilor se stabileste diagnosticul de diabet zaharat- coma diabetica.

“Fetita este in stare grava, in coma!”
“Da…” zice mama.
“O vom interna pe sectia de pediatrie, facem investigatiile si va explicam pe parcurs…”
“Adica ramane peste noapte aici???”

Mama nu schiteaza niciun gest. Fiecare are modul lui de a primi șocul…

Ambulanta 2 aduce din provincie o fetita cu deshidratare severa si cu greutatea de 5 kg.
“Am avut azi botezul si dupa asta n-a mai mancat, a facut febra si a devenit somnolenta…”

“Alte probleme de sanatate are copilul?”
“Nu, nu are nimic”.

Fetita are 1 an, 5 kg. Nu merge, nu sta in sezut.

“Alti copii aveti, mama?”
“Mai am un baiat mai mare”.
“Si el e normal? Ce greutate are?”
“E mai gras el. Il am pe telefon daca vreti sa vi-l arat… are cam 3 kg, asa.”

Pe patul 1 sta fetita de 7 ani in coma diabetica. Somnolenta, cu respiratie Kussmaul, incapabila sa raspunda la intrebari simple, grav afectata.
Pe patul 2 sta fetita de 1 an, cu deshidratare severa, somnolenta, palida.

2 mame, din medii culturale diferite, cu statut socioeconomic diferit, sunt aduse impreuna de o tragedie, pe care niciuna din ele nu o recunoaste.

Ambulanta 3 aduce un alt copil pe care trebuie sa il preluam. Are secretii nazale.

Activitatea se concentreaza pe cele 2 cazuri, iar resursa umana se duce, in mare parte, in aceeasi directie.

Acum e momentul sa apara ceea ce simteam ca lipseste din garda. Nu urgenta, ci scandalul si nemultumirea.
O mama se cearta cu toata lumea pt ca fetita ei are febra.
“Ati masurat, doamna, temperatura, sa vedeti ca are febra? Nesimtitelor! Stati degeaba aici si nu ne bagati in seama!”

Un alt copil are febra, asistenta ii inmaneaza mamei un supozitor:
“Cine sa i-l puna, eu???” Da, cu 3 semne de intrebare, pt ca fix asa se aude.

Un al 3-lea copil are febra si i se ofera mamei o seringa cu 10 ml de paracetamol. In jumatate de ora nu reuseste sa il administreze.
“Sa stiti ca el e un copil foarte sceptic asa… el nici la gradinita nu mananca, numai acasa mananca. Daca eram acasa si ii dadeam siropul cu lingurita primea, dar asa nu…”

Dupa miezul noptii, in sala de asteptare incepe agitatia… timpul de asteptare e de vreo 2 ore, niciunul din cele 15 cazuri noi nu e urgenta, si toti cei prezenti acolo cred ca au o urgenta.

“Ati obosit, fir-ati ai drecu…”
Auzim, dar ne facem ca nu am auzit.

Pe la 5 dimineata ajunge o fetita cu dureri abdominale si febra.
“Am fost in parc, s-a jucat, totul bine si frumos, a intrat in casa…”
“Asa…”
“ A zis ca o doare burta, dar am zis ca poate e de la ce a mancat.”
“Asaaa…”
“Apoi am plecat cu ea la bunica, la un gratar…”
“Asaaaaa”.

Incerc sa ma concentrez cu ultimele puteri si recunosc, rabdarea m-a parasit si simt ca citesc o carte de beletristica, incercand sa-mi imaginez parcul, plecarea catre bunica si gratarul ei, apoi drumul catre spital.

Plec inapoi spre casa. Pasarile sunt tot acolo si ciripesc la fel, dar de data asta, parca mesajul e altul: “Ai vazut? Ai reusit si de data asta!”
Copiii nu mai sunt acasa. Sunt plecati la treburile lor, iar mami baga capul in perna si le simte mirosul. Si e ca si cand ar fi acolo…