De cand lucrez la Urgente, ma gasesc cu tot felul de boli. Unele sunt organice, altele sunt psihice, dar e clar ca intreaga nu mai sunt si nici nu am speranta ca ma voi mai intregi vreodata. Eu sper doar sa raman integra.

Una dintre bolile mele este alergia si are triggeri multipli. Inca incerc sa dezvolt toleranta la ei, dar se vede treaba ca nu prea imi iese.
Recunosc, am alergie la “m-a trimis acasa”.
Acest “m-a trimis acasa” suna ca si cand ai dat un șut in fund pacientului si l-ai expediat la domiciliu, cand el ar fi vrut sa mai ramana pe acolo.
“Mi-a zis ca nu are nimic si m-a trimis acasa” spun parintii, iar apoi scot din geanta teancul de investigatii efectuate in zilele anterioare, reteta si punga cu medicamente recomandate pt “nimic”.

Gigel e un sugar de 4 luni venit in garda cu familia pregatita de scandal. Are febra, afte si analize modificate ca de infectie bacteriana.
Preventiv, familia ridica tonul de la triaj si povesteste ca ei deja au fost aici in noaptea anterioara, deci nu ar trebui sa o ia de la capat alaturi de ceilalti pacienti, ci ar trebui sa beneficieze de prioritate. El a fost “trimis acasa” cu reteta si investigatiile efectuate, iar mama sustine ca i s-a spus ca poate sa ramana internata sau poate sa incerce tratament acasa.
Pe reteta oferita e scris cu majuscule “REFUZA INTERNAREA”.
Pe fisa de observatie din noaptea anterioara gasim scris de mana mamei: “Refuz internarea, contrar avizului medical; imi voi asuma riscurile si complicatiile, inclusiv decesul copilului”.
Pe alte 2 pagini, mama scrisese cu mana proprie data, semnatura de refuz al internarii si CNP.
Cu toate astea, mama sustine ca a fost trimisa acasa.
Matusa intra peste noi sa ne țipe despre gravitatea cazului. Ea este membrul descurcatet al familiei si care are experienta cu scandalul, desi mama parea si ea la fel de potenta din acest punct de vedere.
Mama si matusa se scandalizeaza in sala despre cum nu sunt bagati in seama iar in timpul asta suna telefonul. Interlocutorul este o a 3-a persoana care suna de acasa pt a ne avertiza in legatura cu gravitatea aceluiasi caz.
Indiferent ce au scris parintii in fisa de observatie (apropo, fac un studiu de caz: voi ati putea scrie undeva treaba aia cu decesul? Ca mie una mi se pare un test psihologic…) noi preluam copiii si 2-a, si a 3-a, si a oricata oara doresc, nu este refuzat niciun pacient, pt ca simptomele si starea acestuia se pot schimba la fel de usor ca parerile parintilor.

In afara de alergia la “m-a trimis acasa”, mai am alergie la “si am chemat ambulanta”.
“A facut febra si am chemat ambulanta”
“A inceput sa-l doara burta si am chemat ambulanta”
“A inceput sa tuseasca si am chemat ambulanta cu medic, sa mi-l consulte”.

Ambulanta e un tip de consult moca la domiciliu, pt cine nu are chef sa astepte la consult, pt cine nu are chef sa se deplaseze la spital sau la medicul de familie sau pt cine nu are chef sa dea banii pe taxi.

“Face febra de 3 zile si in prima zi am chemat ambulanta sa mi-l consulte. A doua zi a facut febra si mai mare si am chemat iar ambulanta. A treia zi febra nu ceda si am chemat ambulanta sa ma duca la spital.”

De multe ori, pacientul iese din ambulanta pe picioarele lui, pus pe șotii, cu maimutoiul la subsuoara.
“Ce ati adus?” Intrebam colegii de la SMURD.
“Un copil de 5 ani… febra”.
Cu unii dintre ei ne intalnim de cate 2-3 ori in aceeasi garda. Ne-am obisnuit unii cu altii si stim din priviri ca pacientul adus nu e urgenta, ci e inca un caz, al n-lea din ziua aia, adus la consult/investigatii.
Pleaca resemnati. Ei stiu, noi stim. Parintii se fac ca nu stiu. Nu e urgenta, nu e viata pusa in pericol, nu e nevoie de resuscitare sau de oxigen sau de adrenalina.
Cineva sa aduca un supozitor cu paracetamol!

Sirenele alea de ambulanta, care odata ne dadeau fiori si ne faceam sa intoarcem capul pe strada dupa cazul grav, suna acum precum cantecelele de Craciun. Ambulantele se plimba pe la consulturi la domiciliu, obisnuite cu lipsa de gravitate a cazului, si totusi cu rezerva permanenta ca poate de data asta…chiar e ceva grav.
Acest “poate de data asta…” se erodeaza cu timpul. E ca in fabula aia cu ciobanul si lupul, in care ciobanul tot striga “Lupul!” in repetate randuri, pana cand nu mai e crezut.
Iar atunci cand se intampla, se scoate din trusa de resuscitare supozitorul cu paracetamol, in loc de laringoscop.