Asa cum ziua buna se cunoaste de dimineata, garda nasoala se cunoaste de pe rampă. Sunt zile care par sa existe numai ca sa ne arate ca nu avem ce cauta acolo. Suflul lor pare sa ne impinga intr-o vagauna si ne vine sa stam acolo pana cand razboiul se termina. Dar nu putem, caci facem parte din razboi, participam activ la el. Asa ca ne luam armele psihologice la noi si pornim pe terenul minat.
Pe rampă sunt insirate ambulante care stau la coada, pt a preda pacientii la UPU.
Una dintre ele ii contine pe Mihaita si pe mama sa. Gura si fusta mamei sunt invers proportionale cu gravitatea situatiei, asa ca ne incarcam arma psihologica.
Mama face scandal preventiv, dorind sa intre la consult instantaneu. Abia a aterizat la triaj, ne intreaba cine raspunde daca fiul sau moare in asteptarea consultului si ne ameninta cu “Interviul de la ProTV”. Copilul ei, Mihaita, are 16 ani si a mancat azi “un ou cu 2 galbenele” , iar de atunci are greata.
In stationar, o familie venita la consult asteapta rezultatele analizelor. Comunicarea e intarziata putin, caci doctorita care ii consultase si investigase intubeaza un sugar purtator de traheostoma, care si-a scos accidental canula, intrand in insuficienta respiratorie. Dupa rezolvarea cazului urgent, colega merge pt a 3-a oara la parintii fetelor cu diaree si dureri abdominale, pt a oferi recomandarile. Dar intre timp, mama abordase alti medici care ii iesisera in cale, pt ca s-a facut o nedreptate! Patul 1 a primit glucoza si ecografie, insa ea nu a primit! Mos Craciun a facut diferenta intre copii! Unuia i-a oferit mai multe cadouri, iar celuilalt mai putine. Mamica nu doreste sa plece acasa, ci vrea “perfuzie ca la patul 1!” Mai mult de atat, vrea ca si celalalt copil, fara acuze, sa stea pe un sezlong, scuze.. pat, in stationar. Si doar nu va sta singura cu cele 2 fete in stationar, ci va sta si tatal. Astfel, familia Popescu ocupa jumatate din stationar, pt ca are drepturi si plateste asigurari. “Nu ma intereseaza daca are sau nu nevoie, eu vreau perfuzie! Si ecografie! Si paturi in stationar! Si la final, va rog reteta. Nu doresc sa raman internata!”
Dintr-un alt spital ajunge prin transfer un baietel de 11 ani, cu suspiciune de infarct miocardic. Are o boala genetica musculara ce i-a favorizat patologia pe care nu ajungi aproape niciodata sa o banuiesti la un copil.
Miezul noptii aduce o urgenta de gradul 1: adolescenta cu o boala autoimuna neglijata, ce a refuzat tratamentul in ultimul an. Plecata cu iubitul in vacanta, in afara tarii, face o boala acuta care o decompenseaza si o aduce la un pas de moarte, in insuficienta multipla de organe. Parintii sunt in alt colt al tarii, iubitul e departe de ea. E singura, in agonie, intr-un loc strain, iar noi speram si ne rugam ca parintii sa o mai gaseasca in viata.
Langa ea ajunge un baietel de 6 ani, insotit de mama. E alb ca varul, cu burta umflata, suferind. Si el are o boala congenitala, tot digestiva. Ii spun mamei ca indiferent cum ies analizele, copilul va ramane internat, pt ca nu arata deloc bine. Mama ne povesteste ca nu va ramane in spital nici in ruptul capului, caci mai are un alt copil acasa si ca ea nici nu voia sa vina la spital. A venit la insistentele bunicii si medicilor de pe ambulanta, dupa 2 ore de negocieri la domiciliu si dupa interventia politiei. Ii spun ca daca nu ramane internata, voi anunta Protectia copilului. “Anuntati-i doamna! Chiar va rog, ca eu am sunat la ei sa-l ia in plasament si nu au vrut sa mi-l ia!”
Merge sa discute cu sotul. Departe, pana in statia de autobuz. Nu s-ar mai intoarce… trimit paza, sa o aduca la copil. Se intoarce dupa ceva timp, dar nu singura, ci cu urarile de “bine” pt noi, pt spital, pt ambulanta si pt toti cei care i-au stat impotriva si au stricat zen-ul familiei, dedicație din partea sotului. Copilul e suferind, apatic, cere apa, incepe sa verse cheaguri de sange. Mama e nemiscata. Ii sugeram sa il ajute pe copil, sa il sprijine, in timp ce baietelul isi cara cu dificultate abdomenul pt a se ridica in sezut. Se ridica precum o gravida, cu abdomenul intepenit.
“Doamna, eu nu voiam sa-l nasc! Am vrut sa-l scot afara, dar a fost prea tarziu! El e un copil cu probleme, doamna! Sotul nu e de acord sa-l crestem!”
Tot personalul medical e in stare de soc. Cuvintele necrutatoare ale mamei sunt aruncate fara urme de regret, ies din gura ei la fel cum cheagurile de sange izbucnesc din gura copilului. Privim baietelul alb, cu burta mare, suferind si varsand sange, si ne intrebam cum poate cineva sa-i puna asemenea greutati in spate. O intreb pe mama de ce face asemenea afirmatii de fata cu propriul copil.
“Eu n-am sentimente de mama, doamna! Credeti-ma! Eu nu am dorit copilul asta!”
Mama e salvata de clopoțel… telefonul lasat pe masuta, langa foaia de observatie, suna insistent. “Betivu is calling” apare pe ecran.
Copilul vomita. Betivu suna. Mama arunca vorbe. Chirurgul intra. Noi? Plangem pe interior.
Nu exista garda fara adrenalina… fiecare garda e o lectie de viata, iar unele dintre ele sunt lectii de moarte.