Am o slabiciune pt oamenii cu bun simt. Măi, ii ador! Imi vine sa le dau premii , asa cum dam copiilor diplome de curaj, sau stickere pt ca au fost cuminti. Dau “buna ziua” in loc de “in sfarsit”, nu intreaba de 100 de ori daca “ii mai tinem mult aici”, spun “multumesc” cand parasesc spitalul.
E lucru rar in ziua de azi, si cand am parte de parinti asa parca stau si astept sa explodeze. Iar atunci cand nu explodeaza simt ca lipseste ceva.
Merțanul cu nr de inmatriculare GEANNY (denumire schimbata pt GDPR) se parcheaza in afara locurilor de parcare, la coltul spitalului. Numai fraierii plateste.
Intra mama cu copilul (restul găștii asteaptă langa Merțan) si il preluam repede, pt ca cel mic chiar are o problema serioasa si e suferind.
Facem consult, analize. Urmeaza ecografia. La eco se vad ceva modificari care impun mai departe si o radiografie. Sun colegul pt radiografie, dar e plecat la o urgenta pe sectie. Facem si radiografia. E suspiciune de ocluzie intestinala, mergem la chirurgie. Colegii chirurgi sunt in sala cu alta urgenta. Se dovedeste ca nu e nimic de operat, dar totusi are un ileus paralitic si trebuie sa ramana internat. Alerg din loc in loc sa rezolv cazul si sa aduc binele copilului. Mama e nervoasa, nu are pampersi. Ii oferim pampersi din colectia noastra de scutece. Vrea sa mearga la farmacie sa ia crema de fundulet. Ii povestesc ca aceea e cea mai mica problema, ca pacientul va trebui sa ramana in spital, inca nu se stie pe ce sectie, pt ca are niste complicatii. Sun colegii de la pediatrie pt internare. Spitalul e full, nu e niciun loc, ar trebui sa mearga intr-un alt spital in care am gasi un loc pt el. Vin colegii de pe sectie, fac permutari de n luate cate k in saloane. Decidem sa-i facem foaia de internare si sa recoltam probe din scaun, ca sa stim unde ii putem gasi tintit un loc, in functie de virusul implicat. Probele din scaun nu se recolteaza la UPU in mod normal, ci numai in laborator, contra cost, sau prin internare.
Echipa multidisciplinara UPU- pediatrie- radiologie-chirurgie a colaborat si si-a facut fiecare bucatica ei pt sanatatea copilului, insa mai avem un hop de trecut: mama nu doreste sa ramana internata.
Ambulanta aduce un baietel de vreo 5 ani cu diaree de 3 saptamani.
“Noi stam in Anglia, doamna! Noi avem un trai acolo! Aici am venit in vacanta!”
I se explica mamei ca va astepta in sala pana cand va fi preluata la consult.
“Sper ca nu ma tineti aici 7 ore ca ma vedeti mai colorata!”
I se explica mamei a doua oara ca noi nu tratam copiii in functie de culoare, ci in functie de codul de urgenta.
“E urgenta, doamna! Ca d-aia am venit cu ambulanta! Altfel veneam cu Lamborghini!
Auzi, vad ca esti cam zeflemista asa cu mine! Ia vezi, ca nu vreau sa ma infig in paru’ tau acu’ !”
Dupa cum va povestesc de cativa ani încoace, majoritatea celor care ne calca pragul nu au criterii de venit la urgenta, dar totusi noi ii consultam. Si la 8, si la 12, la 20, la 3 si la 6 si la orice ora si in orice zi se decide venirea la spital, noi suntem acolo, pt consulturi si rețetuțe, pt februțe,, diarei si mucișori.
Sunt parinti care preventiv ne ameninta cu înfigerea in par sau ne dau intalniri la iesirea din tura, dar sunt si parinti care stiu deja ca nu au o urgenta, isi asuma asteptarea si au 2 calitati care schimba complet atitudinea personalului medical: bunul simt si sinceritatea.
O mama vine cu ambii copii pt simptome banale, fara criterii de urgenta, dar imi povesteste ca a plecat recent dintr-o relatie abuziva, ca e plecata de acasa si ca nu mai are acces la medicul de familie.
O bunica vine cu nepotelul bolnav de cateva zile, cu diaree si febra, dar e singura cu 2 copii, dupa ce parintii s-au despartit si tatal s-a predat la politie pt infractiunile savarsite.
O mamica de 18 ani vine cu fetita de 1 an. O ingrijeste mai bine decat multe mamici trecute de 30, se vede ca o iubeste si face tot ce e necesar pt ea. Taticul are 23 de ani si cancer metastazat. Ii cunoaste istoricul, a stiut ce medicamente sa-i dea pana la consult, desi, cand a ramas însărcinată, era ea insasi un copil.
O mama vine cu ambulanta, copilul are convulsii. Preluam cazul, facem ce e necesar. Convulsioneaza inca o data, la UPU. Ii vad disperarea si as vrea sa o imbratisez si sa-i spun ca va fi bine, dar sunt medicul la caz si nu pot garanta asta. Tatal cere permisiunea de a intra sa o vada. Plange si ingenuncheaza langa copilul care abia isi recapata constienta. Amandoi inteleg regulile, stau pe rand in resuscitare, nu fac presiuni sa intre amandoi, nu comenteaza tratamentul si investigatiile, desi mama e medic. Fac tot ce este necesar pt copilul lor, pt binele lui.
Taticul vine la UPU cu fiul de vreo 3 ani: febra si o varsatura. Nu e urgenta, ar fi trebuit sa mearga la medicul de familie, dar are atat de mult bun simt incat simt nevoia sa fac tot ce pot pt el. Nu comenteaza timpul de asteptare, nu intreaba daca sunt gata analizele, nu se vaita ca nu are apa/pampersi/lapte/haine, ca trebuie sa plece la mare sau ca mai are alt copil acasa. E la spital cu copilul si nimic nu mai conteaza pana cand nu se asigura ca e pe drumul cel bun cu el. Copilul are febra si ii ofer tatalui un supozitor, pe care in mod normal parintele trebuie sa il introduca (exceptie urgentele adevarate si unghiile foarte lungi ale mamelor). Ma priveste umil si imi spune: “puteti sa ma ajutati, va rog? Nu am facut-o niciodata!”
Il ajut cu drag, pt ca imi e rusine de bunul lui simt.
Va multumesc, OAMENI!