Eu v-am mai zis…părinții, când vin la spital, nu caută profesionalism, corectitudine sau diagnostice corecte, ci vor, in primul rând, empatie. Uneori o poți oferi, alteori nu. Eu nu pot falsifica empatia, căci imi scapă câte o grimasă care mă dă repede de gol. Când doctorul consultă cu branula în mână și cu febră 40, sau când copiii lui sunt bolnavi, acasă, dar consultă pacienți veniți la urgență pentru „mucișori verzi de o lună”, empatia îi iese prin nări și prin urechi.
Vreți să știți cum e și viceversa? Imaginați-vă cum un spital plin cu 100 de copii cu handicap și cu probleme neurologice arde, iar părintele venit cu copilul propriu la urgență (pt o non-urgență, așa cum v-ați obișnuit deja) spune: „mie nu-mi pasă că arde spitalul, copilul meu trebuie să fie consultat!”
Ăsta e sezonul în care justificarea venirii la urgență este înlocuită temporar, cu „și mâine plecăm în vacanță”. Varianta de toamnă-iarnă o știți? „Și m-am speriat și am chemat Ambulanța”!
Să vă mai dau exemple de empatie:
Părintele nemulțumit părăsește spitalul cu copilul în brațe și îmi urează „să vă dea Dzeu la fel și la copiii voștri!”. Eu nu sunt credincioasă și nu cred în blesteme sau deochi, dar cine credeți că și-a îmbolnăvit toată familia în zilele care au urmat? Eu și copiii mei, dupa 2-3 zile, ne băteam pe toalete și ligheane.
Dupa experiența asta a început să crească empatia pt copiii cu vărsături, pt că, ce-i drept, cascada de acid clorhidric e destul de spectaculoasă. Ei bine, în gardă s-a prezentat un copil de 1 an cu vărsături. Mama lui arăta mai rău decât pacientul: palidă, apatică, aproape să-i cadă copilul din brațe. Am ieșit pt câteva secunde din boxa de consultație, pt celebrele formalități, iar la întoarcere, cine credeți că făcea cascadă de acid clorhidric? Mama, cu copilul la subsuoară. Ulterior am constatat că mama era, oricum, pacient de-al nostru și ea, adică un copil cu copil, așa că am trimis copilul mic acasă, în timp ce copilul mare a rămas la perfuzii.
Cu empatie sau fără empatie, sper să facem întotdeauna ce este medical corect pt fiecare pacient în parte, iar mie îmi place în continuare ce fac, chiar dacă, după gardă, îmi vine să-mi îmbrățișez copiii cu mănuși, ca să nu le transmit blestemele părinților nemulțumiți; chiar dacă suntem acuzați frecvent, pe nedrept, că facem „ură dă rasă”. „Sunt de acord să-i puneți branulă, cu condiția să fie cu ac mic! De ce puneți ac mare, că ne vedeți mai colorați?” zise doamna cu codițe, după consiliul de familie din sala de așteptare, în care bulibașa și-a dat acordul pt tratament.
