Nu sunt eu in masura sa invat ceva pe cineva, in afara de proprii copii, dar trebuie sa stiti sa salutati corect, in functie de perioada si de locul in care va aflati.
Deci, de Paste se zice “Hristos a inviat!”, de Inaltare spunem “Hristos s-a inaltat”, de revelion- “La multi ani!”, iar cand ajungeti la Urgente pt un simplu consult, spuneti “In sfarsit!”
Perioada asta asa se saluta. In loc de “Buna ziua!”, parintii spun “In sfarsit!” Eu cum ar trebui sa raspund? “Adevarat, in sfarsit…!”
Noaptea trecuta s-au prezentat la UPU in spitalul nostru, 95 de copii. Va rog sa va imaginati acum 95 de urgente desfasurate pe parcursul noptii. Practic, s-au intocmit cam 8 foi de observatie pe ora, noaptea. O grupa de gradinita s-a prezentat in fiecare ora la Urgente. Nu au fost incendii, nu au fost toxiinfectii alimentare sau accidente rutiere cu microbuze de copii plecand in excursie. Fiecare copil a avut boala lui.
In 24 ore au venit in jur de 230 de cazuri.
Cu toate astea, timpul de asteptare nu a depasit 2,5 ore.
La 9 dimineata, 2 mamici se cearta in sala de asteptare pe ceea ce una din ele vizioneaza pe TikTok.
La 3 dimineata, mama lui Mihaita bate la usa, cu celebra intrebare “cat mai dureaza pana la Mihaita? Cat mai asteapta Mihaita? Lui Mihaita ii e foame si somn, ca e copil”. Ii explic ca urgentele au prioritate si ca Mihaita nu are viata pusa in pericol, asa ca va trebui sa astepte.
“Pai cum, doamna, nu e urgenta? Daca nu era urgenta, nu veneam aici”.
Hai sa ducem a mia oara negocierea pe ceea ce inseamna o urgenta. Urgenta este situatia care pune viata in pericol imediat. Foamea, somnul, alti copii acasa, plecarea soferului care l-a adus la spital, nu sunt criterii de urgenta. Urgenta nu se povesteste, ea se vede din momentul in care copilul a ajuns la triaj.
Saptamana trecuta, o alta mamica ne-a explicat ca nu avem de unde sa stim daca e urgenta sau nu, pana nu facem analizele. Asa ca propun ca cei mici sa treaca, in loc de triaj, printr-un tub de analizare, din care sa iasa direct cu diagnosticele. Ceva de genul “a iesit in analize ca are enterocolita “, cum cred unii parinti ca se intampla.
Revenind la mama lui Mihaita, bate din nou la usa. Ba cu degetele, ba cu pumnul. Ii explic inca o data si inca o data. A treia oara il si aduce in brate, sa ne convinga ca e rau. Copilul zambeste rusinat. Conversatia s-a terminat cu “paduchioasa dreacu care esti!”; a plecat si nu a mai apucat sa spuna “In sfarsit”.
Ionica e racit de cateva zile, iar de 2 zile “are si diaree, si asta ne-a speriat”, povesteste mama.
Maricica are secretii nazale de 2 saptamani. “Am fost la medicul de familie si i-a prescris C…, dar nu i l-am dat. Si i-a mai dat F, dar a citit sotul prospectul si n-a fost de acord”.
O intreb daca sotul va fi de acord cu tratamentul pe care il voi prescrie eu. “Bun, si acum ce s-a intamplat?” intreb.
“Pai asta, ca are niste secretii in gat si am zis sa o vada un pediatru”.
Floricica are febra. I se ofera mamei supozitor, dar nu il poate introduce, pt ca plange. “Dar n-aveti, doamna, mila de ea?”
Acum cativa ani, colega mea a fost agresata verbal de un tatic, care a intrat in boxa de consultatie fix in momentul introducerii supozitorului. A considerat actiunea ca fiind un act similar violului. As vrea ca taticii sa afle ca nu tot ce intra in orificiul anal are tenta sexuala, si ca nu violam copiii cu supozitoare. In pediatrie, introducerea supozitorului (in anus, nu in ureche, asa cum s-a mai intamplat) are scop terapeutic! E o metoda eficienta si rapida de scadere a febrei, nu incercam sa producem placere cu supozitorul, si nici sa agresam copiii.
De multe ori ma gandesc cu teama la toate manevrele pe care le efectuam la UPU: teste rapide din nas, monitorizarea temperaturii intrarectal, introducerea supozitorului, recoltare de analize. Copiii nu inteleg necesitatea lor. Le provoaca disconfort si plang… insa ajungem sa facem psihoterapie si cu parintii, care gandesc precum copiii lor, ca suntem agresori care le doresc raul. Ar trebui sa ne fie mila si sa ii scutim de toate aceste manevre.
Au trecut 20 de ore de cand consultam continuu. In continuare vin cate 5 foi de observatie in acelasi timp. Copii cazuti din pat, cazuti cu trotineta, dar si copii cu febra, diaree, tuse.
Smurd aduce 3 cazuri: o familie formata din mama, adolescent si copil mic, care au primit spray paralizant in loc de hamburgeri, la Mc.
Apare si un nou nascut de 3 saptamani, adus de matusa. Mama a plecat si nu se stie daca se intoarce. Nu avem detalii si nici documente despre copil. Suntem informati ca daca vrem musai detalii, le vom afla a doua zi. Rabdare sa avem!
Marcel si Gigel au si ei enterocolita, precum majoritatea celor din sala de asteptare. Ei au venit doar pt o perfuzie. Nu vor sa fie consultati, nu au de ce se astepte la coada. “O sa punem perfuzie daca se dovedeste a fi necesar, dupa ce consultam copiii si luam analize. Perfuzia o pune un medic, cu parafa, in functie de necesitati” ii explicam mamei.
“Da doamna, va fac rost si de parafa, imediat!”
Imi imaginez cum pe bulevardul Brancoveanu, langa bunicuta care vinde capsuni si rosii la taraba, e alta bunicuta care vinde parafe.
Un tatic inalt ca bradul il insoteste pe Aurica. “Are mucisori” spune vocea groasa, masculina.
Copiii nu au muci, febre, diarei, ca sunt mici. Asa ca au mucisori, februte si diareiute.
Pt ei scriem zeci de rețetuțe pe zi.
Am intrat in ora 25. Se face schimbul de garda, asteptam colegii de tura, fara entuziasm, ca nu mai avem.
Trebuie sa ne gasim putina energie sa ne mobilizam catre case, si simt ca ar trebui sa beau o cafea numai ca sa pot pleca. Ma simt precum un sac de piese de lego, pe care trebuie intai sa le construiesc si sa le pun rotite ca sa ma urnesc spre casa. Imi vine sa chem ambulanta, sa ma duca la domiciliu.
Dar am ajuns, intr-un final pe care nu il mai vedeam, acasa.
In sfarsit!