Într-o dimineata, dupa o garda agitata, am inceput sa scriu raportul de garda. Pana atunci m-au incorsetat ganduri precum “Ce o sa creada lumea?”, “De ce sa ma plang in public?”, “Cine o sa ma inteleaga si de ce fac eu asta?”
Dar dupa garda aceea, nu mi-a mai pasat. Aveam dezinhibitia de dupa garda, eram in momentele acelea de “nu-mi pasa”, asa ca degetele au inceput sa se miste pe tastatura, dictate de creierul amortit si fara filtru. Ma simteam strangulata de ganduri, trebuia sa le las sa plece, ca sa pot respira.
Am vrut sa arat ce e in spatele cortinei, acolo unde lumea crede ca stam la cafele in timp ce privim suferinta celorlalti de la geam.
Este jurnalul meu, in care imi las sentimentele si gandurile, si viata de medic, dezgolita.
Mi-am asumat parerile celor care nu sunt de acord cu mine. E normal, fiecare trece informatia prin propriile filtre. Fiecare om duce in spate propriile lupte, suferinte si frustrari, iar eu, pe o parte dintre ale mele, o las aici, in vazul tuturor. Nu stiu daca e bine sau daca e rau, lucrurile nu sunt atat de simple.
Cand am dat la medicina nu m-am gandit nicio clipa la bani. Medicii nu erau bine platiti, dar primeau respect si recunostinta. Imi amintesc zilele in care mama ma ducea la medicul pediatru in care avea incredere si pe care il iubea si il vedea ca pe o salvare. Ma imbraca frumos, ma invata sa nu ma plang, sa tac cand trebuie, sa vorbesc cand trebuie. Iubirea pe care mama i-o purta doamnei doctor N. a fost transmisa si catre mine, asa ca asteptam cu bucurie vizita la medic.
Mama ne cumpara o banana si un corn cu gem si le punea in geanta, pt a fi oferite dupa consult si analize. Asteptam cuminti pe hol si nimeni nu o deranja pe doamna doctor din consult, indiferent cat asteptam.
Astazi nu a mai ramas nimic din tabloul clasic al medicului de altadata. Eu nu merg mandra pe strada, ci plec din garda cu frica si cu sentimentul ca nu am multumit pe toata lumea.
Copiii mei ma privesc, inca, cu mandrie. Se cred norocosi ca mami e doctor… cum le-as putea povesti ca a fi doctor la noi in tara nu e nicio mandrie? Ei merg cu capul sus pe strada. Eu nu… daca as putea, as merge pe strada in combinezonul din pandemie. Interactiunea umana mi-a ajuns, ma simt intoxicata. Vreau sa fiu singura cu ai mei, pe o insula pustie. Si nici macar ei nu imi inteleg nevoia. Nu au cum…
Acum cateva luni, colega noastra de garda presta a n-a garda din luna. E genul de medic pe care il suni la 3 dimineata si iti raspunde, pt ca simtul responsabilitatii e in exces. Are dorinta reala de a fi de ajutor si de a afla lucruri medicale. E medicul la care apeleaza toata lumea, cel “accesibil” si tolerant, care primeste cateva zeci de poze cu pampersi si eruptii cutanate pe zi, care nu stie sa spuna “nu”. Iar “nu-ul” acela, desi doare, a devenit atat de necesar!
Colega alerga dintr-un cabinet in altul, de la ortopedie la cardiologie, de la cardio la chirurgie, cu teancul de foi in mana si zeci de idei in cap, despre ce are de facut cu fiecare pacient.
In drumul ei catre rezolvarea problemelor tuturor pacientilor, colega noastra draga a inceput sa pronunte cuvinte de neinteles, apoi a cazut. A facut AVC, in garda, cu foile pacientilor in mana.
Cand a venit ambulanta sa o duca la spitalul de adulti, stiti ce a spus, in felul acela stalcit, al pacientului care nu mai poate pronunta corect cuvintele? “Lasati ambulanta sa duca pacientul cu hepatita, eu o astept pe urmatoarea!” Cand a fost anuntat pacientul ca unul din medicii de garda a clacat, stiti ce a spus? “Nu-mi pasa, sa vina alt medic!”
E plin internetul de comentarii rautacioase din partea oamenilor care habar nu au ce inseamna sa pierzi cate 6-7 nopti pe luna. Garzi care nu sunt trecute ca vechime in munca si pe care nimeni nu le face pt bani, caci plata garzilor e extrem de slaba!
Puse cap la cap, garzile inseamna cativa ani in care lipsesti de acasa, din viata copiilor si a parintilor tai, inseamna sarbatori in care ei au ciocnit pahare cu gandul la tine, cu sufletul strans, in timp ce tu alergai prin spital ca un nebun. “Isi face doar meseria, trebuia sa isi asume asume asta cand s-a bagat acolo!”
Nu ai cum sa iti asumi, pt ca nu intelegi ce inseamna asta pana nu treci prin ea. Nu te pregateste nimeni pt sentimentele pe care le ai dupa o garda, cand ti se pare un efort considerabil pana si sa iti rostesti numele! Cand esti amortit si iti e teama sa nu faci ceva gresit, pt ca dupa ce ai dat halatul jos, viata continua si devii mama, sotie, fiica, femeie, si ai responsabilitatea fiecaruia din aceste atribute.
Nu te pregateste nimeni pt ura indreptata catre tine, pt felul in care esti blamat, aratat cu degetul si dat la stiri, inainte de a se verifica daca esti vinovat sau nu! Esti exact ca un leș din care hienele vin sa se hrănească.
Garda nu e vechime in munca, dar in mod cert te “invecheste” cu cateva zeci de ani.