De multe ori, vin la spital cu drag si plec cu drac.
Imi iau rabdarea cu mine, mananc rabdare pe paine, beau rabdare si respir rabdare. Iar la final de garda o calc cu picioarele in drum spre casa.

Era o garda de weekend. Mergeam spre spital, strazile erau relativ goale, muzica preferata in masina, pt cresterea nivelului de energie si toleranta, prima cafea bauta deja.
Ajung in parcare. Cum opresc motorul se aud tipete. Un baiat de 7 ani incerca sa-l faca pe tata sa inteleaga ca el nu va fi consultat si gata.
“Dar tati, cum vrei sa aflam de ce te doare burtica? Hai sa mergem inauntru… hai.. hai…”. Copilul NU si NU, lovea cu picioarele in ce nimerea.
Merg sa ma echipez si preiau primul pacient. Cine credeti ca era? Da, fix el.
E in regula, sunt obisnuita cu copiii care nu doresc consultul. De fapt, copiii oricum nu vin de bunavoie la spital, asa ca refuzul lui de a intra la consult e cat se poate de firesc. Nu cunosc niciun copil care sa fi spus de bunavoie ca vrea sa faca vaccinul, pt a fi protejat de virusuri, sau ca vrea sa i se recolteze analize de sange.

Tatal reuseste sa il tarasca spre boxa de consult. Copilul isi infasoara hartia de pe patul de consult in jurul picioarelor, apoi se masoara, apoi se cantareste, vocifereaza. Mai iese din boxa si revine. Tatal imi povesteste ca are o afectiune care il face sa fie agitat si opozitionist. Iar eu inteleg asta. Nu e nici primul, nici ultimul copil care nu coopereaza, nu il judeca nimeni pt asta. Si totusi, copilul trebuie sa fie consultat.
“Il doare burta de cateva zile si am venit sa facem o ecografie. De curand i-am facut si o deparazitare. Nu a avut simptome, dar stiu ca asa se face din cand in cand, daca ai animale in casa”.
Consultul meu poate fi șuntat, e doar o formalitate, pt ca pacientul sa ajunga la ecografie. Nu e nevoie decat de o parafa.
Uneori ma intreb de ce nu se deschide un spital de radiologie, in care pacientii sa vina direct pt ecografii, CT-uri, RMN-uri si alte investigații imagistice. Iar dupa- sa mearga acasa cu foaia pe care sa scrie “desen interstitial accentuat perihilar si infrahilar, bilateral”. Apoi ce fac cu acea foaie?

Ii povestesc tatalui ca mai intai facem analize de sange.
“Hai tati, te roaga tati…” asistenta e pregatita, cu manusile in maini, cu rabdarea la ea. Si are multa. Incearca si ea cu “hai, vino. O sa fie in regula, stai linistit”.
Copilul e intr-un alt colt al camerei in fiecare secunda, pana cand dispare din UPU, cu tot cu tata.
Apare mama. “Stiti, el are o afectiune etc”.
Ii explic si mamei… “intelegem, nu e primul copil asa, si totusi, daca nu reusiti sa-l convingeti (si deja incercati de 45 de minute), ar trebui sa il tineti cu forta…”. Alta varianta nu exista… nu avem psiholog angajat, sa faca o sedinta de psihoterapie inainte de recoltare, si chiar daca am avea, nu ar fi garantat succesul. Lucram la urgenta, unde vin pacienti pe banda rulanta, unde se presupune ca tai hainele cu foarfeca, sa salvezi viata.

Hai sa definim “forta”… Forta nu inseamna ca vom pune lanturile pe copil si vom simula scene din filmele de groaza, ci doar ca un parinte va lua hotararea cu fermitate si blândețe, iar mana ferma va tine copilul pana cand se efectueaza recoltarea de sange. Iar acea mana ferma, acompaniata de o minte agera, va avea convingerea ca nimeni de acolo nu doreste raul copilului, ca toti incercam sa-l ajutam, chiar daca asta presupune un disconfort temporar.

Aflat din nou intr-un alt colt al UPU-lui, copilul este intrebat de catre mama: “Gigel, vrei sa facem analize de sange?”
Imi imaginez cum Gigel raspunde: “Sigur, mama, vreau sa vad ce se intampla cu mine, de ce ma doare burta. Si daca asta inseamna sa facem si analize de sange, sigur ca facem, stiu ca imi vrei binele, si ca nu m-ai adus la spital in weekend doar ca sa ma chinui putin!”
Asa a spus niciun copil, niciodata. De asta copiii au parinti in spate, care sa ia decizii pt ei, chiar si cand deciziile sunt mai mult sau mai putin dureroase. Noi nu suntem dusmanii copiilor si nici ai parintilor. Nu avem o placere sadica de a vedea copiiii suferind. Avem doar masti care anuleaza emotiile, ca sa putem munci acolo. Noi trebuie sa vedem dincolo de sentimentele parintilor, ca sa fim eficienti si sa rezolvam problemele organice. Vă imaginați cum vine copilul cu insuficienta respiratorie si noi, incercand sa-l ajutam sa respire, il luam in brate si ne jucam cu el, apoi mangaiem mama, ii povestim ca o intelegem si facem psihoterapie? In timpul asta copilul gâfâie, șuiera si abia mai respira.

Dar probabil, peste cativa ani, copiii nu vor mai merge la scoala, vor manca Nutella pe paine la toate mesele, nu se vor spala pe dinti de lene si nu vor lua decat medicamente bune la gust, si asta doar daca vor dori sa mearga la medic.

In cele din urma reusim sa recoltam analizele. Nu a fost atat de dureros pe cat se astepta.
Mama si copilul ies din UPU.
Copilul: “te urasc, mami!”
Mama: “stiu…ai dreptate sa ma urasti! Dar te rog sa nu ma lovesti, ca ma doare! Stiu ca ma urasti, ai dreptate…”

Merg sa beau o gura de apa, iar fereastra din camera e deschisa larg. La geam se aude vocea mamei, care discuta cu paznicul:
“ Da-o-n p… mea de nesimtita! Asa se face, ma pui sa-l tin cu forta? Daca acum la 7 ani il tin cu forta, pai la 40 de ani cum mai facem? Habar n-au sa se poarte cu copiii! Niste nesimtiti!”
Apare tatal la UPU: “doamna, acum trebuie sa vin sa iau analizele, nu?”
“Medicul nesimtit va recomanda sa asteptati, nu numai analizele, cat mai ales recomandarile, pt care ati venit la spital!”
“Haideti doamna.. exagerati!”

Dar eu asa sunt, exagerata in toate. Medicul nesimtit a asteptat analizele, a scris recomandarile, a facut copii dupa toate investigatiile, a strigat de 3 ori pacientul la rezultate. A venit peste 2-3 ore. Ma gandesc ca a fost nevoie de cateva ore pt ca cel mic sa discute si sa incerce sa isi ierte parintii pt aceasta escapada oribila aparuta in viata lui, mersul la UPU. Imi imaginez cum mama i-a povestit ce nenorociti suntem si cum am vrut sa-l chinuim fara mila.

Ajungem zi de zi sa vedem efectele parentigului modern, dus la extrem. Copiii, oricat de mici, sunt lasati sa ia decizii importante, sunt scutiti de orice minim efort sau disconfort…
Viata e pregatita sa ii ia in primire, cu flori, cadouri, cu roz peste tot. O viata lipsita de griji, in care vor calca pe norisori pufosi si vor avea la dispozitie toate lucrurile dorite.
Cum zicea si mamica… “daca acum la 7 ani il tin cu forta, la 40 de ani cum mai fac?” Pai mamica de 70 de ani il va tine de mana si ii va pune pe telefon “Elefantul Cici…” doar cum?

Eu ma pregatesc pt urmatoarele garzi si ma droghez cu magneziu, doza mea de rabdare.
Ma ajuta si noaptea urmatoare garzii, cand contractura musculara ma trezeste din somn si ma face sa ma plimb prin casa pe la 3 dimineata.