De multe ori, adica aproape intotdeauna, din concediul de odihna se aterizeaza direct in garda. Desi ne-ar trebui o perioada de acomodare, ca la prescolarii care incep gradinita si trebuie sa isi stie parintii plangand la poarta dupa ei, asta nu se intampla aproape niciodata, caci colegii care au tinut spitalul au nevoie, la randul lor, sa isi traga sufletele. Si ne tragem sufletele pe rand, nu toti odata, pt ca trebuie sa asiguram continuitatea serviciilor medicale.
Garda e ca un copil care se joaca cu un squishy, iar noi, personalul medical, suntem squishy-ul. Garda trage de tine in toate directiile, te arunca, te lipeste de tavan, te scoate de acolo doar ca sa te storceasca iar si tot asa. Pleci de acolo cu scame si par (nu al tau) pe tine, cu gelul dinauntru iesit prin crapaturi, sifonat, murdar si tocit, iar ceilalti copii care se joaca cu squish-ul, se manjesc daca nu au grija cum il apuca.
Garda e menita sa te readuca in realitate, dupa ce, pt o scurta perioada, viata ti s-a parut ciudata si mai usor de tolerat.
Am impresia ca nu-mi prieste, domle, munca. Imediat ce incep sa muncesc ma apuca fel si fel de simptome: dureri abdominale, greturi (uneori si scarba), cefalee, senzatie de nod in gat, palpitatii. In concediu, singurele simptome sunt sentimentul de vinovatie ca nu merit vacanta, ca e prea mult pt mine, ca nu am scop in viata, alaturi de suspiciunea ca nu am cum sa termin vacanta fara sa se intample ceva. Daca nu ar fi certurile cu copiii proprii, as crede ca am murit si am ajuns pe lumea cealalta.
Parca as fi intr-o permanenta cautare de echilibru pe oriunde mi-ar umbla picioarele.
Apropo, voi cand cautati ceva si nu gasiti (spre exemplu verigheta) pe unde va mai uitati dupa ea?
Intr-o garda sunt perioade de cateva ore in care nu se intampla nimic spectaculos, dar noi stiiim! Stim ca nu ramane niciodata asa, suntem in asteptare. Brusc, urgentele se revarsa, nu una dupa alta, ci uneori, in acelasi timp. In perioada asta totul se blocheaza, toata resursa umana, dar si cea materiala (aparatura medicala) se concentreaza pe cazurile amenintatoare de viata.
Copilul care incepea o zi obisnuita din viata lui ajunge aproape de moarte, intubat si ventilat mecanic, politraumatizat, dupa ce a fost izbit de un autoturism.
Batai cu pumnul in usa: o adolescenta de 17 ani e adusa in brate de tata, dupa ce suferise o lipotimie.
Copilul de 5 ani prezinta o coliziune frontala cu un alt copil si ulterior prezinta ameteli. Ametelile il fac sa cada, suferind un nou traumatism prin lovire de asfalt.
Traumatismele prin cadere de pe bicicleta, clasicele si nelipsitele traumatisme accidente cu trotinete electrice, sunt insirate pe holuri, in asteptarea investigatiilor. Unul din parintii victimelor vorbeste tare, incoerent si incearca din rasputeri sa se mentina in ortostatism. O lupta se duce pt copilul traumatizat si o alta lupta- cu tatal alcoolizat.
Un alt copil intra pe usa. Prezinta arsuri severe prin apa clocotita…pielea i s-a strans intr-un loc precum o manusa rupta, lasand la vedere stratul subiacent, rosu, lucios, aburind a suferinta. Degetele sunt deformate, copilul isi priveste mana ca pe un corp strain.
Batai in usa: “doamna, vreau sa stiu! Un puls de mare e urgenta sau nu?”
La UPU vin foarte multi copii cu dureri in piept si palpitatii, iar in 90% din cazuri nu se gaseste o cauza organica, ei raman fara un diagnostic concret, ci mai degraba cu niste posibile diagnostice taiate de pe lista. De data asta, copilul face parte din cei 10% si pulsul chiar e 230 bpm.
Dupa tavalugul de cazuri urgente si potential amenintatoare de viata suntem cu adrenalina la cote maxime, cu simtul tragediei activat, cu anxietatea urcata in gat.
Batai puternice in usa. Toata lumea sare-n sus, palpitatiile sunt prezente la tot personalul medical si deschidem usa cu frica, rugaciune, cu laringoscopul in mana. “ A varsat de 3 ori, doamna!” spune mama, convinsa de gravitatea cazului. Inainte de a continua trebuie sa ne revenim din socuri si sa ne asezam inimile la loc, caci vorbim sacadat si respiratia nu se mai coordoneaza cu gandirea si cu vorbele.
O fetita vine la upu pt ceea ce numim coalescenta de labii. Nu are simptome. Desi in mod normal nu se practica la urgenta manevra de despartire, colegul chirurg de buna credinta si dornic sa fie de ajutor, desparte cele 2 labii. Se exteriorizeaza o cantitate mica de sange, asa cum se mai intampla in astfel de cazuri. “Pfff… ati dezvirginat-o, gata!” afirma parintele, amenintand si cu o reclamatie.
Pe la 3 dimineata vin 2 frati: adolescenta “nu să simte bine, ii vine ameteala”, iar “pe frate l-am adus ca e putin racit, ii curge nasul si tuseste un pic, si am zis ca daca tot venim pt ea… ca stam aproape, aici”.
Pt adolescenta mama s-a pregatit de acasa, a sunat un prieten caruia i-a povestit ce si cum, iar prietenul, care la nevoie se cunoaste, i-a dat o lista lunguță cu investigatii pe care le are de facut la noi. Pe prieten cred ca il stiti, il cheama Chat GPT.
Ambulanta aduce pe la 4 dimineata o fetita cu usturime la urinare, aparuta de 2 zile. “N-am stiut ce sa fac si m-am speriat”.
Zilnic simtim ca rolul nostru acolo este sa ajutam parintii, nu copiii. Parintii pun in prim plan sperietura personala, ca si cand faptul ca ei sunt speriati justifica venirea la urgenta sau chemarea ambulantei, indiferent de simptomele concrete. Sunt parinti care se sperie de febra, altii de frison, altii de coalescenta de labii si altii de usturime la pipi.
E normal ca parintii sa se sperie de ceva neprevazut, insa, sperietura parintelui pare in centrul actiunii. “S-a lovit la cap, dar eu nu de asta m-am speriat, eu m-am speriat ca dupa a ametit!” povesteste mama, incercand, parca, sa mute centrul actiunii pe ceea ce a speriat-o pe ea si nu pe ceea ce s-a intamplat de fapt.
Revenind la ce va intrebam mai devreme… daca va pierdeti un inel, pe unde il cautati? V-ati gandit sa-l cautati si in copil? Taticul s-a gandit, asa ca a adus la UPU singurul loc din casa care nu a putut fi cercetat, ca sa-l cautam noi.