Am avut un semi-weekend. O zi pt familie, o zi pt job.
M-am trezit la 6:30 si prima stire pe care am citit-o la cafea a fost aceea ca un “rezident” de la Floreasca a fost gasit mort in baie, in timpul garzii. Aceasta specie a planetei, jumate medic jumate student, intitulat “rezidentul”. Nu e medic adevarat, e doar un rezident.
Rezidentul a absolvit o facultate de 6 ani, cu 3 ani mai lunga decat o facultate obisnuita, care dupa absolvire, te propulseaza direct in mijlocul vietii. Rezidentul in general este un tanar de minim 25 de ani. Medic din ala adevarat devii pe la minim 30 de ani. Viata medicului incepe de acolo, si abia atunci se gandesc, majoritatea, sa fie oameni cu acte in regula, cu familii, copii si locuinte. Pana atunci sunt niste semi-oameni care incearca sa supraviețuiască.
In facultate am facut cateva garzi de voluntariat la Floreasca. Au fost nopti pierdute benevol, din dorinta sincera de a vedea, de a afla si de a invata meserie. Asta se intampla acum vreo 20 de ani si inca am in minte vreo 5 cazuri, pe care inca le vizualizez si le simt cand inchid ochii.
Intr-una din garzi a venit o victima din accident rutier: o doamna de vreo 50 de ani, bunica. Venita in coma, intubata si ventilata mecanic, cu fractura deschisa de gamba, trauma craniana si alte leziuni grave. Vreo 10 persoane se invarteau pe langa ea, fiecare isi facea bucatica ei. Tin minte ca am stors un ser de 500 ml pe care il tineam cu mainile pe sus si incercam sa-mi fac loc printre medicii care resuscitau, consultau, bandajau, curatau. Prin fractura deschisa sangele curgea si se insira pe pat, pe halate, pe jos.
Priveam îngrozita unghiile date cu oja rosie, se vedea ca erau facute recent, si vopseaua de par aplicata tot recent si tot rosie. Unghiile si parul se asortau cu sangele insirat peste tot. Era in costum de baie, toata familia pleca la mare. Bunica nu a mai vazut marea. Ideea aceea ca in urma cu doar cateva ore, oamenii faceam fericiti un bagaj si porneau spre relaxare, imi provoca fiori pe sira spinarii.
Era agitatie, fiecare om din garda facea ceva pt ea. Nimeni nu se plangea si nimeni nu plangea. Ma tineam tare, desi, eu vedeam mai degraba fractura de viata decat fractura de gamba si era unul din primele momente in care realizam ca indiferent ce planuri ai, viata se poate opri, pur si simplu, intr-o clipa.
Alt caz care mi-a ramas in minte este cel al unui adult care se urcase seara intr-un pod, sa faca ceva reparatii la casa, cu o lanterna frontala instalata pe cap. Omul a cazut in cap de la cativa metri, iar lanterna a patruns prin globii oculari. Pe nas se exterioriza ceea ce parea a fi tesut cerebral. Urmatoarele nopti am adormit cu imaginea aia in minte.
Erau multi tineri care ingerau medicamente in scop suicidar. O tanara luase un pumn de comprimate. Echipa era pe faza, caci se confrunta cu asta zilnic. S-a activat, i-a pus sonda nazogastrica pt a incepe lavajul. Sonda se infunda cu bucati de fasole verde, consumate anterior ingestiei medicamentoase.
Un tanar luase droguri. Nu era prima data cand se afla acolo, personalul medical il cunostea. Am primit si eu un rol, aceea de a nu-l lasa sa adoarma. “Trebuie sa-l pazesti, ca astia uita sa respire”, mi s-a spus. Si am ras acolo, tintuita, strigand “hei!” in fiecare minut si incercand sa-l tin de vorba.
In nebunia de acolo venise si un domn care vorbea in engleza si povestea ca are diaree. Pronunta atat de pasionat cuvantul “diarrhea” incat parea cel mai rau lucru care i s-a intamplat pana atunci. Echipa care resuscitase, trezise drogati, facuse lavaj gastric, se ocupa de pacientul cu diaree, fara comentarii. Fiecare suferinta avea locul ei. Eu eram socata de ideea ca un adult sa vina la urgente pt diaree.
Dupa facultate, am inceput rezidentiatul. O parte din colegii mei de liceu si de generala erau asezati la casele lor, deveniti parinti. Eu eram un semi-om, jumate student, jumate medic si fara nicio perspectiva de a-mi face o familie.
Am facut garzi din primii ani. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau, nu asa se punea problema. Si oricum as fi raspuns afirmativ. Voiam sa vad, sa invat, sa muncesc. Nu primeam nimic pe noptile pierdute. Nici macar nu mi-am pus problema ca as putea primi ceva. Pt mine, faceau parte din meseria mea. Stateam intr-o garsoniera, in chiria pe care o plateau ai mei. Salariul meu ajungea pt facturi si mancare.
Rezidentii de an mic nu aveau masa asigurata in garda. Era la spital o bucatareasa blonda, care ne impartea mancarea in functie de importanta. Un copan intreg pt liniile 1 si 2, juma de copan pt linia 3. Liniile 4 si 5 primeau de la doamna un raspuns: “n-am domnisoara de unde sa va dau, doar ce ramane de la mame”. Am avut noroc de indrumatori care cumparau masa din banii lor, pt ca umilinta sa fie mai usor de tolerat.
Nu mi-am facut o familie a mea decat dupa ce am devenit medic adevarat. Nu voiam sa ma prinda maternitatea si casnicia ca rezident, caci riscam sa raman un semi-om inca cativa ani, iar ai mei sa-mi plateasca in continuare chiria, chiar si dupa ce vor fi devenit bunici.
Am vazut nenumarate comentarii in presa despre ideea ca rezidentul s-ar fi drogat si si-a gresit doza. Temerea oamenilor e ca nu cumva sa ajunga vreodata la urgente si sa gaseasca un medic drogat, iar diareea lor sa ramana nerezolvata.
Eu vin dupa garda de 24 de ore in care am fost numita “nesimtita” de parintii care si-au adus copiii la UPU la 3 dimineata, pt febra cu debut de cateva ore. Am primit 35 ron pe ora. Pentru bani facem garzile, desigur. Cine n-ar vrea sa munceasca in weekend pt suma asta? Dupa cateva garzi bag o vacanta in Maldive, sa ma racoresc, si imi trece supararea.
Vomit si scriu, vomit si scriu.
S-a descoperit un cadavru… iar hienele s-au strans langa el, la o degustare. Era doar un rezident, oricum, nu era om adevarat.