S-au mai dus 24 de ore. Ore traite intens, intr-un amestec de teama, furie, mila, neputinta, uimire. Am atipit pt cateva minute dupa terminarea garzii si in minutele alea mi s-au derulat in minte toate cazurile avute. M-am trezit speriata si am fugit sa verific daca mi-am incheiat toate foile de observatie. Sunt foi de observatie peste tot. S-au adunat inca vreo 300 venite intr-o zi la urgente.
M-am urcat intr-un taxi si am atipit si acolo. La destinatie, soferul mi-a marturisit ca a incercat sa ocoleasca gropile si m-a intrebat daca am lucrat de noapte. “Si de zi si de noapte”, spun eu.
Am ajuns acasa, iar copiii mi-au pupat mainile pline de microbi adunati din spital. M-au imbratisat cu mainile lor sincere si in bratele lor m-am simtit murdara si impacata. Sunt murdara interior exterior, si mizeria din mine se revarsa cand si cand asupra lor. Ei nu au nicio vina, iar in fata lor, eu sunt copilul care are tantrumuri de oboseala.
Simt, din ce in ce mai mult, ca practicam o medicina robotizata, in care scopul principal este sa nu cadem victime ale reclamatiilor.
Din cand in cand, le amintesc copiilor mei ca lipsa de atentie ma poate baga la puscarie, iar copilul mare plange si imi spune ca o sa mearga el la puscarie in locul meu.
Ce frumos ar fi sa facem echipa medic-parinte si sa lucram impreuna pt binele pacientului. Ce mult mi-as dori sa nu mai traiesc cu teama ca parintele nemultumit incepe sa construiasca de la prima vedere acuzatia de malpraxis.
“Vreau sa stiu si eu de ce copilului nu i s-au facut analize de ieri si va si inregistrez raspunsul, ca sa il arat mai departe! Nu inchid telefonul, e bunul meu personal si fac ce vreau cu el!” spune mama copilului, care a primit analize si perfuzii.
“Copilul tuseste de 1 luna si vreau sa facem o ecografie abdominala, pt ca el a primit mai multe antibiotice si vreau sa stiu daca antibioticele astea i-au facut vreun rau la burta! Cum adica nu se face la cerere? Adica daca eu vreau ecografie nu ii faceti?”
“Sa-i luam sange pt analize? Si cati ml va trebuie, ca ea e cam slabuta?”
“Normal ca nu consultati copilul acum, ca sunteti niste incompetenti care nu stiti decat sa luati spaga!”
“Am fost ieri aici, i-au facut analize si radiografie si mi-au dat reteta, dar eu nu am avut timp sa merg la farmacie, asa ca am chemat ambulanta si l-am adus sa-i faceti un aerosol, ceva!”
“Tati, ma doare urechea! Cand vine doctorul? Doctor de kkt!” spune copilasul de 6 ani.
Suntem acuzati de lipsa de empatie, iar eu ma intreb unde este empatia parintilor. Ma intreaba un tatic daca stiu cumva cand vine medicul ORL, pt copilul lui cu durere de ureche la domiciliu. Ii raspund ca pe sectia de ORL este un copil cu stare grava, pe care medicii incearca sa il stabilizeze, iar taticul insista: “si stiti cumva cat mai dureaza?” Nu conteaza nimic altceva pt el decat copilul lui. Fiecare vrea sa rezolve rapid o problema care il tine pe loc in cursul jucaus al vietii. Fiecare e gata sa calce pe toti ceilalti pt ca al lui sa fie bine.
Atunci cand parintele vine cu copilul la urgente, ar vrea sa arunce toata responsabilitatea in carca personalului medical. Nu are pampersi, nu a luat laptele copilului, nu are termometru, nu stie daca a urinat in punguta de recoltare. Noi trebuie sa ne ingrijim de toate, ca si cand ar fi cazat la all inclusive pt o zi. Las mama si copilul sa astepte pt scaderea febrei intr-un salon, caci cel mic are febra mare. Dupa alte cazuri rezolvate, peste aproximativ o ora, revin sa vad daca a scazut temperatura copilului, dar mama si copilul dorm impreuna, inveliti intr-o haina de blana. Temperatura a crescut. Mai sta inca o ora. Ajutor cu forta nu prea se poate.
S-au facut 20 de ore de cand consult continuu si incerc sa ma concentrez cu ce creier mai am disponibil, desi e al naibii de greu la ora aia si nici ochii nu prea ma mai ajuta, caci incep sa curga ca fraierii… riscul de a face greseli e enorm…mama copilului, insa, nu se poate concentra pe intrebari si imi explica: “credeti-ma ca sunt năucă!”
Sunt murdara… si scriu ca sa ma curăț.
