Mi-a spus cineva ca atunci cand imi citeste postarile, un ochi plange si altul rade. Ma uit uneori la diversitatea de like-uri primite… unele sunt like-uri plangacioase, altele sunt like-uri amuzate, si uneori nu poti sa dai like ca nu te hotarasti de care like sa dai. Vreau sa va spun ca va inteleg. Si eu simt la fel, iar de la un capat al scrierii pana la celalalt trec prin nenumarate stari. Debutez cu ras si pana la final plang. Cam asa se desfasoara si garzile.
Pe seara am avut meci Franta-Germania.
Gigel are 7 ani si vine insotit de mama, care merge usor cocosata din cauza bijuteriilor grele, din aur. Baiatul s-a julit la genunchi intr-o tabla ruginita. O rog pe maica-sa sa-mi semneze acordul de consult, dar nu stie sa scrie. Baiatul e nevaccinat, pt ca vine din Germania si “acolo nu se fac vaccinuri”. Il consult si ii conduc catre sectia de ortopedie, pt ca desi era o plaga minora, copilul trebuia sa treaca printr-un proces de curatare/dezinfectare/vaccinare.
Pe banca de vis-a-vis se afla un alt copil, de varsta similara, cu o alta plaga taiata, care astepta la chirurgie. 2 pacienti de varste si plagi similare, impreuna cu mamele lor, stateau fata in fata si se priveau.
Trece jumatate de ora si incep sa se auda urlete. Mama din Germania acuza personalul medical ca mama din Franta e luata in fata si ca se face ura de rasa. Logic vorbind, nu se putea face ura de rasa, pt ca erau din aceeasi rasa. Moral vorbind, noi nu facem ura de rasa. Noi facem ura de comportament, desi e cam mult spus “ura”.
Germania si Franta se cearta cam o ora, pana cand una din ele cheama si politia. Vine si politia, cam cum vin la urgente copiii cu secretii nazale, adica relativ degeaba, iar in final Germania pleaca, cu problema nerezolvata, dar cu capul si orgoliile sus si cu “organele de politie” puse pe drumuri.
Toata noaptea au venit copii cu febra. Primul moment in care sala a fost goala a fost undeva pe la 6 dimineata.
Temerea pe care o tii permanent in tine si pe care de multe ori nu o exprimi, de teama sa nu fie o chemare, o cobire, este aceea ca dupa ce ai dansat toata noaptea intr-un joc absurd de discrepanta intre simptomul aparut si importanta acordata simptomului, sa vina cazul grav, pt care trebuie sa te resuscitezi mai intai pe tine, ca apoi sa treci la salvarea lui.
Dupa ce ai verificat toate posibilitatile si ai intors pe toate partile dureri abdominale aparute de luni de zile, dupa ce ai scris retete cu antitermice pt copii cu mamici speriate de febra, vine stopul cardio-respirator.
Daca ar fi ajuns cu o ora mai devreme, stopul cardio-respirator ar fi gasit niste resturi de doctori care toata noaptea au consultat copii cu febra si tuse si au scris retete cu antitermice si simptomatice.
Norocul lui a fost ca a ajuns in scurt timp dupa sosirea fortelor proaspete.
Am iesit pt un minut pe coridor si la intoarcere, resuscitarea era plina de oameni care incercau sa salveze viata, exact ca in visul de care va povesteam zilele trecute.
Copilul este bolnav neurologic si parasit de parinti.
Medicul care l-a ingrijit pana acum discuta cu ceilalti medici implicati la caz. Si plange. Lacrimile nu ii curg pe obraji, ci stau acolo, incorsetate in ochi, ca si cand, odata cu exteriorizarea lor, sentimentele ar da navala peste om si l-ar darama.
Copilul intubat e la cativa metri distanta de copilul venit cu ambulanta, pt febra.
Primul nu are parinti, iar doctorii se lupta si plang pt el.
Pt celalalt, se lupta mama… cu sistemul.
Si aici tot un meci e, iar el se desfasoara zi de zi. De zeci de ori pe zi.