V-am mai spus cu alte ocazii ca dupa miezul noptii, in garda, ma apuca un dor nebun de copiii mei.
Desi camera de garda e ultimul loc in care ai dori sa ajungi, o bucatica din mine simte invidie pt imbratisarile stranse si sincere care se întâmpla acolo si ma intreb daca ai mei de acasa duc lipsa bratelor mele.
Copilul ma intreaba uneori de ce s-a nascut si care e scopul lui in viata. Ii raspund ca multi oameni inca nu si l-au gasit, iar el are certitudinea ca eu exist pt a-i ajuta pe altii, chiar daca asta inseamna ca uneori chiar el se situeaza pe o treapta mai jos in scara prioritatilor.
Uneori ma intreb daca ma judeca, daca ar vrea sa renunt la garzi ca sa fiu acasa.
Uneori simt ca se razbuna in zilele urmatoare pt absenta mea, in loc sa profitam de clipele impreuna.
Uneori vrea sa auda ce cazuri am vazut pe la spital in loc de povesti de noapte buna.
Ei stiu ca asta ne e rutina. Copiii s-au obisnuit si traiesc viata asa cum le e oferita, caci nu cunosc alta varianta.
Dupa miezul noptii o strig in sala pe fetita A, de 6 ani. Intra cu propriul bebelus in brate, o papusa pe care vrea sa o consulte si sa o cantareasca. Ia lucrurile foarte in serios, si pare ca doctorul l-a strigat la consult pe doctor.
Nu conteaza pt ce a venit, de data asta nu e important.
Ce conteaza e ca s-a asezat la birou si a scris o reteta cu recomandari. Iar recomandarea ei e chintesenta vietii.
Vreau sa iau reteta de la farmacie si sa urmez cu strictete recomandarile, ca orice pacient compliant la tratament.
