Sambata e ziua preferata a copiilor mei. E ziua in care ne trezim fara presiuni, ne grabim mai putin, ne vedem mai mult.
Dar nu si azi… azi sunt de garda.
“Mami, ia tu cutia cu vata de zahar la munca! O sa stai 24 de ore!” spune copilul cel mare.
Ingurgitez repede o cafea, cat sa ma faca sa deschid ochii, ma pregatesc si sunt la usa. Copiii se agata de mine si ma desprind cu greu de corpurile calde, de mainile sincere, de parul ciufulit de somn. Ii sarut pe amandoi cat sa-mi ajunga pt 24 de ore si pornesc la drum.
La spital, colegii din garda precedenta se scurg pe scaune. Nu mai au energie sa plece acasa. Pasii sunt prea grei, durerea de cap le pune piedica pe drum, ochii se tin intredeschisi cu dificultate. Corpurile si sufletele sunt apasate de provocari noi. O greata imensa pune stapanire pe ei. E greata aia de oboseala. Nu are rost sa-i intrebi “cum a fost?”, ci doar “ce ati avut?”. Au avut accident auto cu motocicleta, in coma profunda. 17 ani.
La inceput, cazurile vin unul cate unul. Spre ora 11, odata cu trezirea si ritualul de dimineata, foile se inmultesc.
O mama vine cu sugarul de 3 luni. A fost si ieri, dar a refuzat internarea, asa ca azi revine. Analize, investigatii. E insuficienta respiratorie. Mama nu intelege prea multe. E gravida in 5 luni si grija principala e sa-si sune partenerul, sa-i aduca pampersii si tigarile. Partenerul nu intelege. Vine mama. “De ce n-ai vrut sa stai in spital ieri? Io sunt bolnava si cu tensiunea si cu inima, nu pot sa stau cu el!”. Se negociaza intens si dispar amandoua, impreuna cu sugarul, cu branula in mana. Mama e sunată si chemata la consult. Se face ca nu a inteles ca trebuie sa ramana in spital. Nu vine. Se cheama politia. Auzim prin statie : “cine stie cat a asteptat prin sala si de-aia a fugit”. Dar nu asteptase, ci fusese preluat ca urgenta. Sunt sunate toate spitalele de copii din Bucuresti, se dau semnalmentele mamei. Cine a sunat la politie este rugat sa se legitimeze. Politistii stau printre noi pret de 2 ore. In zadar…
Mama lui Ionel bate la usa. A facut febra acum o ora, a chemat ambulanta si l-a adus la UPU. “Doamna, vreau sa stiu! Copilul asta are prioritate? Ca eu l-am luat in pijamale scurte si nu pot sa-l tin aici asa!”
Mama lui Marcel bate la usa. “Doamna noi am fost la Badagascar si ne-au trimis aici.”
“Unde ati fost, doamna?” “La Badagascar doamna!”
Mama lui Gigel bate la usa: “Face febra de 5 zile, are antibiotic si de 2 zile e mai bine, dar mi-e frica sa nu fie flamingo-amigdalita!”
Mama Floricicai e invitata la consult, impreuna cu fiica. Nu stie sa scrie, dar stie sa se iscaleasca. Cred ca orice copil de peste 2 ani stie sa se iscaleasca, dar iscalitura e de fiecare data diferita. Se simte jignita de ideea de a pune amprenta pe foaie, din moment ce poate tine pixul in mana. A facut febra, dar nu stie cat, ca nu are termometru. I-a dat antibiotic, dar nu mai stie cum se numeste. Are alergie la un medicament, dar i-a uitat numele. O ecuatie cu foarte multe necunoscute, pe care trebuie sa o rezolvam impecabil si sa luam nota 10.
Georgel are 1 luna si un “scuipat gros in gat”.
Maricica e la usa. “Ce va aduce la urgente?”
“Doamna, acum 3 luni a avut un ganglion umflat la gat”
“Si acum?”
“Acum 2 zile a facut febra, dar acum nu mai face”
“Si acum?”
“Se mai constipa… doamna, vrem si noi sa facem un set de analize!”
O adolescenta plange cu tipete pt ca de cateva luni se sufoca si mama nu o crede. Langa ea, o fetita are mancarimi in zona genitala.
Multi copii sunt la perfuzii. Multi copii tusesc. Multi altii au dat cu capetele de parchet, gresie, mobila, masina, alte capete.
O adolescenta a suferit un AVC hemoragic si e in coma profunda.
Dimineata-pranz-seara-noapte-dimineata. Nu stiu cand a apus si cand a rasarit soarele. Noi am vazut viata de la geam.
Colegii din garda urmatoare ne gasesc scursi pe scaune. Nu mai avem energie sa plecam acasa. Pasii sunt prea grei, durerea de cap ne pune piedica pe drum, ochii se tin intredeschisi cu dificultate. Corpurile si sufletele sunt apasate de provocari noi. O greata imensa pune stapanire pe noi. E greata aia de oboseala. Nu are rost sa ne intrebi “cum a fost?”, ci doar “ce am avut?”. Am avut AVC hemoragic, in comă profundă . 17 ani.
Viata continua. Alerg spre casa. Copiii fug spre mine pe coridorul blocului, in picioarele goale. Vorbesc amandoi odata si nu ii pot asculta. Ii aud doar… mi-au pregatit cadouri. Ziua lor preferata a trecut, dar mai avem si duminica o jumatate de sansa.